luni, 16 noiembrie 2015

Viata mea cu Dexcom

               A fost cu mult mai buna , dupa cum deja am mai scris in alta postare. Am ales acest subiect pentru a-mi face de lucru cu scrisul pe blog. A fost un capitol de aur in viata cu diabet, ceva ce mi-as dori sa aibe oricine are de a face cu acest stil de viata.
                Cred ca pentru fiecare experienta purtarii Dexcomului este unica si are un specific. Totusi sunt cateva trasaturi generale care ar iesi la iveala daca am istorisi fiecare cum este. De aceea va invit sa comentati cu lux de amanunte daca doriti. Daca cineva afirma ceva si pentru alta persoana este exact inversul poate fi pur si simplu un alt context, o altfel de simbioza, etc. Nu as vrea sa fac loc unor nesfarsite contradictii. Aceasta este experienta mea si acestea sunt observatiile si principiile dupa care m-am ghidat. Asadar:
              Astazi voi vorbi despre insertia senzorului. Prima data m-a ajutat sotul Ioanei. Desigur am avut emotii vazand marele harpon roz movuliu, insa, chiar nu a durut defel. In general senzatia este de  fir rece care strabate carnea si iese repede. Daca da de un mic vas de sange este o senzatie unica, dar nici atunci nu este durerere. O foarte mica usturime. Cred ca este posibil sa doara daca cuiva ii intra in muschi. sunt de preferat zonele mai grasute.
              Apoi sotul meu a fost cel care mi-a pus senzorii si partea amuzanta este ca ma tineau atat de mult incat mai mereu trebuia sa isi reaminteasca cum se pune, pana s-a obisnuit. In primul an ma tineau senzorii in medie 30-33 de zile, cel mai mult a fost de 44 de zile. Apoi 18...cred ca le-au modificat ceva, nu stiu...
               Noi am folosit Skin Tak lichid inainte de inserare si aveam grija sa fie bine tivit(apasat bine pe margine) plasturele Dexcom, pentru ca de la margini incepe sa se desprinda. In a saptamana 3-4 taiam marginile dezlipite, curatam pielea de impuritati cu alcool izopropilic si aplicam ca la inceput, peste Skin Tak , un plasture IV, Prima se numea, care rezista cam o saptamana . Ocazional am mai folosit Omnifix parca.
              L-am purtat intotdeauna pe brat, in zona vaccinurilor, mai putin pe ultimul , pe care l-am montat pe picior, acolo unde vine incheietura mainii cand stam drepti. A mers excelent ultimul, mai ales ca am dat si intr-un vas mic de sange.
             Si pentru ca nu m-am uitat niciodata la ce face sotul cand pune senzorul, m-am trezit in situatia de a mi-l pune singura, cu ajutorul mamei mele, care facea pliul. A fost un adevarat spectacol, nestiind cum sa fac. Eram cu acul in mana si  cautam pe internet cum se face, mi se paruse ca am inteles . Este greu pana iti dai seama, chiar nu este complicat. Apoi nu mai stiam cum sa imi dau jos aplicatorul, desi vedeam ca trebuie apasat pe laterale , nu apasam unde trebuie.
             La insertie e foarte important sa nu cedam reflexului de a trage de piston ca la seringa. Astfel putem pierde senzorul. Se impinge, dupa ce se scoate aripioara aceea laterala, si astfel intra acul care inveleste senzorul in tesut. Apoi se trage de gulerasul roz care e la baza aplicatorului. Astfel iese acul din carne. Se aud niste clicuri specifice. Apoi pentru a scapa de harpon se apasa de lateralele plasticului ce sustine electrozii senzorului, in partea de sus, acolo unde va fi varful transmiterului, si cade foarte usor.
            Se sterge cu alcool izopropilic transmiterul si apoi se aplica la locul lui introducand intai varful . Pentru a-l fixa si in spate se foloseste cheita aceea din spate , apasand pe ea, ca pe o parghie. Mie nu mi-a iesit aceasta operatiune in ambele situatii in care mi l-am montat, insa am reusit sa fixez transmiterul  manual.
            Nu intru in toate detaliile, cum se face pliul, etc.
            Mai mereu faceam insertia la cele mai ciudate ore, cand vechiul senzor ceda cu desavarsire. 
           Cam atat pentru acum. Ar putea fi o tema de compunere, descrierea insertiei senzorului. :-)
              
                

duminică, 15 noiembrie 2015

La multi ani, oameni dulci!

                 La multi ani tuturor celor care purtati griji albastre pe umerii vostri ! La multi ani tuturor care aveti de a face cu acest stil de viata, diabetul! Ieri a fost ziua diabetului si am petrecut-o cat se poate de frumos, impreuna cu baietelul meu de 3 ani si toti cei care au participat la intalnirea organizata de doamna doctor Mihaela Vlaiculescu. Ne-am bucurat din plin si sentimentul ca nu sunt singura mi-a umplut inima. De asemenea privindu-i pe toti acesti oameni frumosi m-am gandit ca si eu sunt asa. :-)
                 De atata bucurie necesarul de insulina s-a prabusit, asa ca zigzagurile mi-au tot intepat ziua dand un plus de suspence. In timpul piesei de teatru de improvizatie. la care am ras cu lacrimi m-am trezit cu 54 vertical si pentru ca nu gaseam glucometru am luat glucoza cat sa ma asigur ca voi fi bine.(am facut si eu ca tot omul, (1,8 u de) insulina pentru pizza) Era prea frumos ca sa lesin eu acolo.
               Va imbratisez pe toti cu bucurie si va anunt ca m-am tot gandit si am ajuns la concluzia ca fiecare putem imbunatati cu ceva viata cu diabet. Binenteles incepand cu propriul autocontrol, apoi daruind din prisosul nostru ace, informatii, sprijin, aratand in mod sincer ca putem fi oameni , ca diabetul nu ne invalidizeaza automat.
  Si m-am gandit ca a scrie pe blog poate fi modul meu de a arata cum e viata cu diabet, cu bune si rele, cu dulci si amare.
               Nu am mai scris de mult timp si nici macar nu am mai deschis blogul. Cu toate ca am nenumarate scuze, principalul motiv a fost ca m-am blocat, mi-am pierdut motivatia. Cred ca faptul ca nu imi scade glicata sub 7 ma face sa ma rusinez sa scriu. Cand scrii risti sa fii exemplu, iar eu nu m-am considerat unul bun.
               Ei bine, nu scade pentru ca am parte de foarte mult stres, viata mea a capatat un ritm ametitor al situatiilor foarte neplacute. 2 decese in familie in mai putin de un an ,de exemplu, pana la dificultati financiare care m-au facut sa renunt la Dexcom. Insa solutiile sunt la tot pasul, mai putin pentru inlocuirea celor dragi care au plecat. Uneori multimea variantelor de solutii imi dau mai multa bataie de cap decat problema insasi.
             Si am inceput cu blogaritul prin a cauta in istoricul comentariilor. Am avut parte de niste ciupituri amare din partea unei persoane care a comentat acum cateva luni. De genul ca mananc nu gluma,  daca nu cumva am probleme cu greutatea, ca ma joc cu glicemiile , de ce nu incerc ceva naturist in loc de insulina. Va rog, nu va enervati, am facut-o deja eu si m-am calmat. Ma bucur ca m-a citit si i-am dat explicatiile mele.
             Acestea fiind spuse sper sa incep din nou sa scriu, pentru ca imi face mie bine si sper sa fie de folos macar unei singure persoane. Folos, in sensul partasiei la aceeasi viata cu diabet, chiar daca solutiile difera. Ne-am obisnuit, sper, cu totii sa nu luam informatiile ca atare ci sa le trecem totdeauna prin filtrul discernamantului si al sfatului de specialitate primit de la medic.
            Va imbratisez inca o data si va urez sa va fie viata cu cer senin, de un albastru superb!